Publicat in: Jocuri & IT
Aseara am terminat, din nou, Medieval II: Total War. De data aceasta am condus republica venetiana catre glorie si nu am avut nevoie decat de vreo 150 de ani (in joc) – asta insemnand cam 2 luni de timp real avand in vedere numarul redus de ore de joc pe care mi le permit in ultima vreme – ca sa transform Venetia in cea mai mare putere europeana feudala. Cand am terminat jocul, teritoriile aflate sub stapanirea Dogelui se intindeau de la oceanul Atlantic (Bordeaux) la vest, Paris la nord, Egipt si Taramul sfant la est. Dupa ce am incheiat cu succes aceasta campanie, am inceput aproape imediat una la carma Imperiului Otoman. Cu venetienii a fost usor, pentru ca erau bogati. Cu turcii provocarea este mult mai mare, o data pentru ca sunt mult mai saraci, iar a doua oara pentru ca ei vor fi primii care vor constata forta invaziilor mongole si timuride.
Buuuun. Nu fugiti inca, pentru ca nu am de gand sa va plictisesc cu povestile mele de arme si cum marasaluiau victorioase armatele mele peste ruinele diverselor civilizatii medievale. Sunt curios in acest moment cati dintre voi s-au gandit: “Mai, da’ obsedat mai este omul asta de acest joc”. Pentru ca, atunci cand un om povesteste cu pasiune si ardoare despre pasiunea sa pentru jocuri video sau PC, cel putin in lumea apuseana, devine foarte rapid suspect de “dependenta de jocuri”.
Tot mai multe voci se ridica in Occident impotriva producatorilor de jocuri, acuzandu-i ca lanseaza pe piata niste produse care distrug viitorul generatiilor tinere prin “mentinerea lor captiva intr-un univers virtual” sau “furandu-le timpul liber”. Desi dependenta de jocuri nu este, inca, recunoscuta ca o boala, nu inseamna ca nu este un subiect tratat cu seriozitate. In Statele Unite s-a propus deja ca din 2012 sa fie recunoscuta ca boala si sa fie tratata in consecinta, in timp ce langa Amsterdam functioneaza de ani buni o clinica speciala pentru cei care se considera afectati psihic si fizic de aceasta “dependenta” specifica mileniului nostru.
In Romania, fenomenul prinde amploare, dar este deocamdata tratat cu foarte multa superficialitate. S-a facut la un moment dat ceva tam-tam pe seama unui “caz” depistat la Iasi si cam asta a fost tot. Tinerii romani se joaca nestingheriti ore in sir, in timp ce parintii isi vad linistiti de treburile cotidiene.
Personal sunt de parere ca jocurile video si PC chiar daca sunt captivante (mult mai mult decat un film sau un album muzical) nu s-a ajuns pana acolo incat sa creeze dependenta. Evident ca exista persoane in toata lumea care au luat jocurile mai in serios decat era cazul, uneori ajungandu-se la tragedii, dar, repet, nu sunt deloc convins ca poti ajunge in starea in care sa nu te poti lipsi de jocuri (sa intri in sevraj sau chiar mai rau). Acest lucru nu inseamna ca excesul de jocuri nu poate dauna. Ca orice alt exces de altfel. Atunci cand petreci prea multe ore in compania calculatorului si a jocurilor apar o serie de dereglari fizice si psihice in urma carora persoana respectiva sa aiba de suferit.
In concluzie, creeaza jocurile dependenta sau nu? Sunt producatorii de jocuri constienti de lucrurile pe care le creeaza? Ce facem daca ne dam seama intr-o zi ca avem un copil care se joaca prea mult pe calculator?
Iata cateva intrebari la care intentionez sa ofer cateva raspunsuri pe acest blog in perioada urmatoare, daca aveti rabdare sa stati prin preajma. 
Citit 4923 ori de catre 1413 vizitatori
Articole similare:
RSS pentru comentarii la acest articol. TrackBack URI
Eu cunosc oameni care stau toata ziua si citesc carti si nu le zice nimeni ca sunt dependenti de carti. Cam peste tot mai sus in articol poti sa inlocuiesti “jocuri video” cu carti si afirmatiile ramin valabile. Fura timpul liber? Te tin captiv intr-un univers virtual? Tinerii citesc nestingheriti ore in sir, in timp ce parintii isi vad linistiti de treburile cotidiene? Check, check, si, ma rog, check. Care-i diferenta? Pai ca jocurile video trebuie sa le joci in fata calculatorului (eh, cu un PSP mai rezolvi si asta) si ca monitorul iti distruge ochii (cu LCD-urile astea noi nu prea mai e cazul). Concluzia? Or fi si cateva cazuri de dependenta patologica, nu zic nu, dar marea majoritate a “obsedatilor” nu sunt mai obsedati decat fumatorii inraiti sau televizomani.
Comentariu de chelcan — 05/02/2010 @ 00:56
Iti inteleg punctul de vedere, insa exemplificarea ta cu cititorii de carti nu este neaparat cea mai fericita.
Asta deoarece dependenta este asociata intotdeauna cu un viciu, pe cand cititul cartilor nu este privit ca un viciu, ba dimpotriva ca o virtute.
Dar in rest sunt de acord cu tine.
Comentariu de Claudiu — 05/02/2010 @ 14:24